Arta abstracta

Limbajul secret al artei abstracte

Plecând de la ideea că arta plastică, arhitectura sau muzica sunt prin excelenţă abstracte – ele presupunând în acelaşi timp o sumă de legături cu realul şi fiind de regulă acceptate drept construcţii, ansambluri controlate de logică sau afectivitate, primii artişti atraşi de abstracţionism „ascultă” impulsurile lirice, manifestându-şi, cu un sentiment de eliberare apropiat de pornirile romantice, impresiile, întreaga încărcătură emoţională. Este de fapt momentul în preajma anului 1910. Memoria publică reţine semnificativ pentru felul contradictoriu, anecdotic, în care se vor accepta diverse propuneri ale artei abstracte o întâmplare povestită în 1913 de Kandinsky în însemnările sale. Întorcându-se la atelierul său din München după o zi petrecută la studiu în mijlocul naturii, a avut surpriza să descopere un tablou necunoscut ce exercita, în lumina crepusculară, o vrajă ciudată asupra lui.

În tablou n-a recunoscut nici una dintre formele lumii vizibile; era un asamblaj de pete de culoare; un limbaj secret, asemănător muzicii, părea să izvorască din acea pânză care, până la urmă, s-a dovedit a fi una dintre propriile sale lucrări figurative, răsturnate din întâmplare. Revelaţia posibilităţilor noi de expresie – concretizate curând într-o serie de „Improvizaţii” – a făcut obiectul unui amplu şi celebru studiu Spiritualul în artă, care a contribuit la afirmarea artei abstracte.

Termenul abstract este mult prea general, folosirea sa pendulând între accepţii extremiste, întreaga artă fiind considerată abstractă (ca rezultat al procesului de abstragere a realităţii în imagine) sau, dimpotrivă, concretă (opera existând ca o realitate în sine). În 1930, Van Doesburg introduce sintagma artă concretă, părându-i-se absurd să numească abstractă o creaţie artistică ce are o existenţă concretă. „Pictură concretă, şi nu abstractă”, scrie Van Doesburg într-un Manifest al artei concrete:

Pentru că nimic nu este mai concret, mai real decât o linie, decât o culoare, decât o suprafaţă. Sunt, într-un tablou, o femeie, un arbore, o vacă elemente concrete? Nu o femeie, un arbore, o vacă sunt concrete în cadrul naturii, dar în cadrul picturii ele sunt mai abstracte, mai iluzorii, mai vagi, mai speculative decât un plan sau o linie”.

Definitia artei abstracte

Sintagma artă concretă va fi preluată de Bill şi va fi folosită şi de Kandinsky într-un articol dedicat artei abstracte în 1938, cunoscând o deosebită utilizare în perioada postbelică, uneori în asociere cu constructivismul, şi fiind identificată în diverse forme ale abstracţiei geometrice.

Dar termenul concret nu va reuşi să înlocuiască totuşi sintagma artă abstractă, în dreptul căreia publicul şi teoreticienii artei continuă să alinieze creaţii ce nu trimit direct la realitate. În mesajul dinamic al artei secolului XX, arta abstractă înregistrează manifestări dintre cele mai diferite, dezvoltând şi extrapolând unele dintre scopurile impresionismului, mai ales în domeniul culorii şi al accentului pus pe universul interior al artistului.

În istoria artei abstracte trebuie amintite tablourile inspirate de muzică ale cehului Kupka, tablourile italianului Magnelli, orfismul picturii lui Robert Delaunay şi Soniei Delaunay, pictura synchronistă (juxtapunerea unor culori din spectru) propusă în 1912 de americanii Morgan Russell şi Stanton MacDonald Wright, abstracţionismul rus din anii premergători şi imediat ulteriori Revoluţiei din Octombrie, raionismul susţinut de Larionov şi Goncearova, nonobiectivismul lui Rodcenko, suprematismul lui Malevici, constructivismul promovat de Gabo şi Pevsner, neoplasticismul lui Mondrian, expresionismul abstract, action painting; arta informală etc. Încercând să facă o sinteză teoretică a curentelor şi experienţelor în domeniul artei abstracte, Michel Seuphor, unul dintre cei mai importanţi cunoscători şi susţinători ai acestei direcţii, precizează:

Numesc artă abstractă toată arta care nu conţine nici un reper, nici o evocare a realităţii observate, fie că această relaţie este sau nu punctul de plecare al artistului. Toată arta pe care trebuie s-o judecăm, în mod legitim, din punctul de vedere al armoniei, al compoziţiei, al ordinii sau al dezordinii, al contracompoziţiei sau al dizarmoniei deliberate – este abstractă.

Dialogul dintre spirit şi sensibilitate

În alt loc, Seuphor subliniază: „Temele lumii obiective sunt mai puţin numeroase, mai limitate şi, în primul rând, mai uzate decât cele ce se găsesc în lumea spiritului”. La rândul sau, Marcel Brion scrie: „Voi spune, cu plăcere chiar, şi o voi demonstra mai departe în volumul său Arta abstractă că arta abstractă ni se pare mai capabilă să exprime o mai înaltă şi profundă spiritualitate decât arta figurativă”. Dincolo însă de entuziasmul apologetic al unor comentatori, să observăm că arta abstractă – ca mişcare artistică cu identitate istorică (în secolul XX) – se face ecoul unui fenomen mai general, al opţiunilor ce caracterizează întreaga artă din ultima sută de ani. Pe fondul revoluţiei artistice produse de impresionism, de filosofia pozitivistă, arta modernă reface, în forme specifice, în condiţiile prefacerilor sociale şi ale realităţilor erei tehnologice, relaţia apolinic-dionisiac ce există la fundamentul tuturor momentelor dezvoltării culturii.

Dialogul dintre spirit şi sensibilitate, dintre efortul raţionalizator, ordonator, şi efuziunea lirică se susţine, în arta abstractă, prin orientări spre un purism geometric, spre rigoarea matematică a suprafeţelor (încă din 1917 revista De Stijl – Van Doesburg, Van Der Leck –, întreaga mişcare neoplastică etc.) şi explozia lirică, degajată de orice reţinere, de orice convenţie, urmând modelul stărilor afective (orfismul, expresionismul abstract, arta informală, dicteul grafic etc.). Dezvoltarea artei abstracte se va contamina semnificativ cu tendinţele funcţionalismului de la Bauhaus, cu expresionismul generat de dramaticele experienţe ale primului şi celui de-al doilea război mondial. Pe de o parte, efortul intelectual sever şi ordonator, pe de altă parte, euforia gestului liber, transcrierea nemijlocită a senzaţiilor. După apariţia revistei De Stijl trebuie să consemnăm: Expoziţia internaţională abstractă de la Berlin (1925), unde era activă mai bine de un deceniu asociaţia Abstrakte Gruppe der Sturm; apariţia revistei Cercle et Carré (1930); înfiinţarea grupului Abstraction-Création (1932); constituirea, în 1936, a asociaţiei AAA American Abstract Artists; fondarea, în 1937, de către Solomon R. Guggenheim a Museum of Non-Objective Art; deschiderea, la Paris, în 1946, a unui Salon des Réalités Nouvelles, de fapt, primul salon internaţional al artei nonfigurative.

În 1949 este tipărită cartea lui Michel Seuphor Arta abstractă, în jurul anului 1950 apare curentul numit taşism (în franceză, tache – pată) pentru a defini opera lui Mathieu şi Riopelle. Sub diferite forme, nume şi explicaţii, arta abstractă rămâne o constantă a artei contemporane. Personalităţile diverse, care nu se suprapun cu exactitate doctrinei estetice şi filosofice a artei abstracte, se manifestă în ultimele decenii, ocupând un loc de primă importanţă în configuraţia artei moderne a lumii, în peisajul complex al artei contemporane artă solicitată în curând de curente ce au trezit interesul pentru real, cum sunt pop art, op-art, hiperrealism, etc. continuă să apară, omologate ca pur abstracte sau „marcate” de abstracţionism, opere ce respectă integral principiile „stabilite” de Seuphor sau se menţin doar în limitele unei nonfiguraţii evidente.

Interpretări

Trecând peste interpretările făcute de public şi de critici de-a lungul timpului, oferind spectacolul unei uimitoare constanţe sau, din contră, dovedind sensibilitate la sugestiile şi influenţele venite din diferite „ateliere” artistice, uneori din orizontul altor culturi şi civilizaţii (surprizele simbolicii şi perspectivei extrem-orientale, ca şi stilizările artelor din insulele oceanice sau din spaţiile precolumbiene şi africane, resimţite în perioadele impresionismului şi cubismului, continuă să se producă), o serie de artişti fac artă abstractă academizând, în cele din urmă, tendinţe propuse de-a lungul unei jumătăţi de secol, permanentizând tipul de abstracţie operat de Brâncuşi, Arp, Vasarely, Calder, imaginea şi grafismele gestuale (vezi Action painting) ale lui Pollock, De Kooning, Hartung şi Soulages, caligramele criptice ale lui Klee sau aglomerările de semne ale lui Tobey.

Opunându-se în aparenţă artei informale, ce neagă în egală măsură puritatea geometriei şi puritatea discursului liric, arta conceptuală, lansată la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970, mimează la nivel exterior efortul raţionalizator, oferind spectacolul grafic al ceea ce ar putea fi gestul proiectării, care, reţinut astfel, contează mai mult decât finalizarea, transpunerea în concret a conceptelor. Menţionând o subtilă ambiguitate între realitatea concretă şi realitatea abstractă, arta abstractă optează explicit pentru cea de-a doua, încercând, în mod paradoxal, să renunţe la propriul epitet de abstract, pentru a se legitima ca o artă a realului.